Despre schimbare

Ideea de a scrie despre acest subiect mi-a venit în minte săptămâna trecută, la finalul unei ședințe de psihoterapie. Persoana din fața mea m-a întrebat direct, pe un ton ezitant, mai mult în șoaptă, dacă eu cred că schimbarea este cu adevărat posibilă.

În diverse forme, subiectul revine ca un leitmotiv în fiecare terapie, chiar dacă nu este neapărat nevoie să fie verbalizat. Câteodată apare ca o întrebare (întrucâtva) retorică, care poate trece cu ușurință drept o glumă: Ce credeți, mă vindec?, sau: Aveți ac de cojocul meu? Alteori, topicul ia forma unei întrebări către sine: Mă întreb dacă o să trăiesc vreodată altceva, din moment ce îmi pare că mă învârt în același cerc! De această dată, persoana aflată în terapie și-ar dori să găsească în interior forța de a-și răspunde cu certitudine că schimbarea pe care spune că și-o dorește îi este accesibilă, chiar dacă în prezent se dovedește imposibil de atins. Într-un alt plan, în egală măsură, aceeași întrebare în parte autoreflexivă, îi este adresată și analistului: Oare, credeți că (pentru mine) schimbarea este posibilă?

Răspunsul scurt (pe care psihanaliștii nu-l pun neapărat în cuvinte) este Depinde! De ce anume?

Păi, în primul rând de ce înțelege fiecare prin schimbare și implicațiile acesteia. Mă refer aici, pe de o parte, la planul concret, manifest, al schimbărilor pe care credem că le dorim în viețile noastre și, pe de altă parte, la temerile conștiente și inconștiente și rezistența pe care o avem față de schimbare.

Ce să însemne rezistență față de schimbare, din moment ce spunem că ne-o dorim? Paradoxul este că, deși ne dorim transformări în noi înșine sau în viețile noastre, în egală măsură suntem atașați de ceea ce știm să trăim. O schimbare ar afecta (dez)echilibrul nostru funcțional și emoțional, ne-ar pune în situația de a ne obișnui cu ceva ce se simte străin, nou, necunoscut, nereprezentat, poate chiar în afara oricărei iluzii de control. Prin urmare, mai ales în plan inconștient, schimbarea este înspăimântătoare și poate fi trăită ca o amenințare la adresa stabilității și identității noastre. De aceea, de cele mai multe ori, în realitate, fugim de ceea ce credem și spunem că ne dorim rămânând captivi unor experiențe care ne produc suferință, dar care ne sunt familiare și cărora, până în prezent, le-am supraviețuit. 

Revenind la schimbare, ea mai depinde și de cel care spune că și-o dorește. De ce? Pentru că transformarea poate să apară în timp și este împlinitoare pe termen lung pentru cei implicați în procese terapeutice de profunzime, în care sunt suficient-de-sinceri cu ei însiși și suficient-de-motivați, dispuși și disponibili ….:

• să primească însoțire terapeutică în alianță cu analistul cu care lucrează,
• să caute (în lumea internă și externă) rădăcinile propriilor tipare de a fi în lume,
• să înțeleagă sub aspect cognitiv și emoțional modul în care acestea le amprentează viața,
• să facă cunoștință cu cât mai multe părți ale propriului sine (și cu cele agreabile, și cu cele dezagreabile, și cu cele pe care nu le recunosc ca aparținându-le),
• să descopere modul în care aceste părți ale sinelui relaționează, pe de o parte, între ele, și pe de alta, cu părți ale sinelui celor din jur,
• să recunoască și să accepte propriile vulnerabilități,
• să trăiască amplitudinea emoțională a proceselor maturizării și schimbării,
• să antreneze capacitățile negative: putința de a trăi rușinea și a fi rușinați, de a pierde și a fi pierduți, de a fi neputincioși,
• să viseze și să se viseze pe sine trezindu-se la viață în aici-și-acum,
• să trăiască în lume (la nivel intrapsihic și interpersonal) din ce în ce mai în acord cu propriile valori și dorințe,
• să continue lucrul cu sine ori de câte ori simt că procesul nu s-a încheiat.

Aș mai adăuga că lista de mai sus e strict orientativă, ea este „scrisă” diferit pe parcursul proceselor terapeutice ale fiecăruia dintre noi, și este unică pentru fiecare diadă analist-analizand.

Când persoanele cu care lucrez aduc în discuție schimbarea, le spun că aceasta este posibilă, dar subliniez și că transformările au nevoie de timp: ele vor fi mici, progresive, și nu se pot realiza peste noapte. În același timp, împreună cu cei care apelează la însoțire terapeutică, nutresc speranța că progresele pe care le facem împreună vor ajunge să-i ajute să aducă în viața lor schimbările pe care și le doresc.