Despre Perry si Celeste – „Big little lies”

Căutând să pun în lumină acustica rușinii, a rușinării, neputința și sentimentele de pierdere și de a fi pierdut așa cum ar putea apărea ele în cabinet, într-un articol publicat recent în nr 1/2025 al Revistei de psihanaliză relațională editat de Asociația Insight, am propus o interpretare psihanalitică a unei scene care reproduce un fragment din terapia de cuplu a soților Perry și Celeste Wright, personaje ale miniseriei TV – „Big little lies”, realizată pentru HBO de David E. Kelly după romanul omonim al lui Liane Moriarty.

În film, soții Wright au o relație complexă, adictivă și periculoasă, în care sunt prezente dinamici de dominare – supunere, iubire – ură, tandrețe – agresivitate puse în act. La un moment dat violența fizică, sexuală și emoțională prezentă în relația de cuplu escaladează, iar Perry și Celeste decid să apeleze la ajutor specializat. În fragmentul următor, ședința de terapie se desfășoară în lipsa soțului.

Urmărind filmul (Seria 1, Episodul 4 – „Push comes to shove„, 2017), sunt martora unui final de ședință. Deși ar fi trebuit să fie o sesiune de cuplu, analista discută cu dna Wright în lipsa soțului acesteia. În cameră se simte o oarecare tensiune, cu toate că Celeste Wright (interpretată de Nicole Kidman) se străduiește să pară degajată și implicată într-o discuție cât se poate de amabilă cu Dr. Reisman (interpretată de Robin Weigert).

În discursul manifest, pacienta îi comunică analistei că intenționează să reînceapă să lucreze și că știe că decizia ei va trezi dezaprobarea soțului posesiv care ar prefera ca ea să stea acasă cu gemenii și să nu aibă prea mulți prieteni. Ca observator extern, simt cum în cabinet Celeste își propune să profite de o ședință de la care Perry lipsește și să o atragă pe analistă într-un enactment. E seductivă, încearcă să demonstreze că e bine intenționată și motivată să lucreze, și cere ajutorul analistei flatându-i aria de competență.

P(acienta): Grija mea cea mai mare este cum ar putea reacționa…

A(nalista): La ideea că vreți să vă reluați munca?

P: Cum a spus? Nu-mi amintesc cuvintele exact, dar că se temea ca eu să nu trec peste el… da…

A: Da…

P: Deci, cred că mă tem că s-ar putea s-o ia ca pe o respingere.

A: Lucrați când v-a cunoscut și s-a îndrăgostit de dvs.?

P: Da… Dar lui îi place să stau acasă. Avem gemenii și nu e înnebunit să am prea mulți prieteni. E posesiv. Așa e el. Sper că aveți niște sugestii despre cum i-aș putea comunica mai bine că îmi reiau munca. Nu?

Până în acest punct, atitudinea pacientei pare încrezătoare. Ascult o femeie care vrea să lase impresia că e binevoitoare și bine intenționată și că lucrurile sunt, în principiu, sub „control” și la propriu, și la figurat. Aproape imediat, ea articulează una din presupusele temeri ale soțului legate de schimbări, de contestarea și respingerea autorității masculine, în esență frica legată de pierderea controlului și de schimbarea rolurilor în cuplu. La nivel inconștient, intrapsihic, aceeași frică îi aparține și lui Celeste, dar este nuanțată diferit: și ea se teme „să nu treacă peste el”, sau dacă o face / atunci când o face, ieșirea din rolul de parteneră supusă să fie interpretată ca o respingere. Și să urmeze o pierdere: de celălalt, de sine și de rol în dinamica de cuplu. La un alt nivel, în relația terapeutică, frica este aceeași: Celeste pare că-și întreabă terapeuta dacă e dispusă să o asculte doar pe ea. Oare cum ar reacționa Dr. Reisman, dacă ea i-ar cere să „treacă peste” cadrul de lucru din terapia de cuplu și și-ar declara intenția de a comunica ceva important și de a intra într-o alianță feminină ascunsă, fără ca soțul să fie prezent? Oare Dr. Reisman i-ar putea sugera cum și-ar putea „comunica mai bine” intențiile, fără să pară că „trece peste” soț și peste cadru? Din nou frica de pierdere și de a fi pierdută care pare să motiveze încercarea de a sonda disponibilitatea analistei de a o găsi (conflict acceptare vs. respingere).

Terapeuta este deschisă și curioasă, așteptând să vadă încotro va duce discuția cu Celeste („La ideea că vreți să vă reluați munca?”, „Lucrați când v-a cunoscut și s-a îndrăgostit de dvs.?”). Este precaută, puțin pierdută la rândul ei, pentru că nu știe ce urmează să afle, dar, în același timp, deschisă să-și asculte intuiția. Astfel, Dr. Reisman rămâne în relație cu Celeste și se folosește de tact pentru a continua să exploreze situația creată. Prin urmare, chiar dacă nu „știe” ce urmează să i se comunice, rămâne caldă și receptivă, ascultând nuanțele etalate de discursul tinerei femei așezate pe canapea.

Simțindu-se încurajată de receptivitatea analistei care nu anulează ședința doar pentru că nu sunt prezenți ambii parteneri, Celeste revine și, în mod conștient, îndulcește realitatea evocată folosind straturi subtile de farduri sub care se ascunde atât pe ea cât și experiența subiectivă a relației de cuplu („Da… Dar lui îi place să stau acasă. Avem gemenii și nu e înnebunit să am prea mulți prieteni. E posesiv. Așa e el.”). E mieroasă, seductivă și își împinge analista să ducă mai departe trecerea la act cerându-i sugestii („Sper că aveți niște sugestii despre cum i-aș putea comunica mai bine că îmi reiau munca. Nu?”).

Terapeuta e de acord cu consultația unu la unu, tocmai pentru că enactment-ul  în sine aduce mai multă claritate cu privire la cererea din terapie și anumite dinamici relaționale folosite de Celeste, dar nu se pierde în labirintul seductiv pregătit de aceasta. În loc să se supună cererii manifeste și să ofere sugestii de comunicare, analista își propune să descopere care este substratul inconștient al prezenței tinerei femei în cabinet și decide să o confrunte: 

A: Presupun că v-aș putea sugera câte ceva, dar… pentru mine problema nu e cum ar fi mai bine să-i spuneți, ci de ce vă e frică de el…

Replica o ia pe Celeste pe nepregătite, tânăra e surprinsă că a fost descoperită, mimica și limbajul corpului ei trădează faptul că și-a pierdut mina încrezătoare și controlul asupra situației. Pare că, deși scopul inconștient al prezenței sale în cabinet fusese atins și ea reușise să transmită – fără să pună în cuvinte explicite, adică fără un exposé rușinos, realitatea subiectivă a situației din cuplu, Celeste este ambivalentă pentru că a fost „găsită” și că jocul ei de-a v-ați ascunselea s-a terminat înainte să fi început.

În opinia mea, scena o surprinde pe Celeste în mijlocul unui amestec angoasant de emoții, structurat pe mai multe straturi ale experienței de sine și a celei de relaționare. Pe de o parte, este vorba despre teama femeii față de Perry – recunoscută și oglindită atât de subtil și de ferm de analistă, fără ca aceasta din urmă să aducă în discuție (cel puțin deocamdată) nivelul de intensitate al trăirii pacientei, aspect pe care îl rezervă explorării analitice ulterioare. Pe de altă parte, este vorba despre teama femeii de a vorbi, de a pune în cuvinte în relație cu o altă persoană o realitate care se cerea cunoscută și recunoscută. Am în minte (1) nevoia tinerei femei de a fi văzută, dezbrăcată de straturile de fard, secret și mister – nevoie care vine la pachet cu rușine și vinovăție, precum și (2) frica de (și) rușinea de a avea nevoie să fie găsită și recunoscută. Probabil că cererea de ajutor nu mai putea fi amânată pentru că situația în sine depășise putința cuplului de a o gestiona și, inconștient, Celeste știa că oricât de generatoare de juisanță, dinamica adictivă și periculoasă din relația cu soțul impacta negativ întreaga familie și propriul echilibru emoțional.

Mai apoi, ascult multiple straturi ale rușinii lui Celeste față de: situația de viață și propria contribuție la aceasta, nevoia de a cere ajutor, neputința de a gestiona situația în cuplu, încercarea de a verbaliza și, implicit, a recunoaște față de sine și ceilalți un adevăr care produce suferință, dar care nu mai poate fi trecut sub tăcere. Este vorba și despre rușinea de a recunoaște că există o oarecare jubilare în cererea deghizată de ajutor, la care adaug și surpriza, jena, juisarea când strategia i-a fost recunoscută și oglindită de către analistă.

Cum reacționează Celeste?

P: Nu mi-e frică. Doar că… Cred că vreau să-i comunic în cel mai bun mod cu putință. Este…

A: Bine.

P: Nu mi-e teamă! (spus apăsat și cu hotărâre, ca și când ar fi vrut să se convingă și pe sine și pe terapeută deși, pe chipul lui Celeste se citește teroarea și rușinea de a fi fost expusă)

Refuză interpretarea. Își neagă frica, se apără și încearcă să devieze atenția terapeutei în direcția neputinței și neștiinței de a comunica eficient cu Perry. Lasă impresia că e chiar încântată să ceară ajutor profesionist (în fond, face ce ar trebui să facă), dar realizează că încercarea ei de raționalizare nu convinge. Din acest motiv, întocmai ca un copil care bate din picior și vrea să aibă ultimul cuvânt, întărește apăsat negarea propriilor trăiri, în timp ce nonverbalul o trădează din nou și lasă să se întrevadă teroarea și rușinea de a fi fost descoperită, precum și dificultatea de a se confrunta cu realitatea situației în care se află, cu propria contribuție la aceasta și cu avalanșa emoțională consecutivă. Pe chipul lui Celeste citesc rușine, neputință, groază, dezgust, dar și speranță și dorință de a ieși din impas. Din acest punct, cred că Celeste nu o mai aude pe terapeută, ci se ascultă pe ea însăși vorbind, în sensul dat de Levenson (1987).

Fragment din articolul – Revizitând „Trois capacités négatives” – Adam Phillips în cheia ascultării analitice, Corina Tudose, Revista de psihanaliză relațională Insight, nr 1/2025