Despre Psihanaliza si nespusul, Joyce Slochower

Profit de spațiul pe care l-am rezervat cărților pentru a face scurte prezentări sau discuții asupra unor titluri nou apărute în biblioteca mea. Pentru că simt că sunt multe de spus, încep tocmai cu un volum care tratează subiecte greu de articulat, chiar și de către psihanaliză.

Titlul care mi-a atras atenția la acest început de drum este Psychoanalysis and the Unspoken – Psihanaliza și nespusul, aparținând lui Joyce Slochower – profesor emerit la Hunter College, membru al corpului didactic al NYU Postdoctoral program, profesor la Steven Mitchell Center, NTP, Philadelphia Center for Relational Studies & PINC.

Joyce Slochower este recunoscută în lumea psihanalitică pentru contribuțiile sale teoretice care fac punte între holdingul winnicottian și perspectiva psihanalitică relațională (a se vedea Holding and Psychoanalysis: A Relational Perspective, Routledge, 2013, Psychoanalytic Collisions, Routledge, 2014), precum și pentru abordarea curajoasă a unor subiecte sensibile legate de (dez)idealizarea și limitele psihanalizei (a se vedea De-idealizing Relational Theory, Routledge, 2018 respectiv Decentering Relational Theory, Routledge, 2018, volume editate împreună cu Lewis Aron și Sue Grand).

În Psihanaliza și nespusul, titlu apărut la Routledge în colecția Psychoanalysis in a new key în vara lui 2024, autoarea nu se dezminte. Făcând apel la peste treizeci de ani de experiență clinică, ea readuce în discuție teme legate de subiectele care au consacrat-o.

Într-o primă parte, cartea revizitează conceptul de holding relațional și punctează transformarea și contribuțiile aduse acestuia până în prezent. În esență, Slochower este de părere că experiența holdingului în procesul terapeutic este rezultatul co-construcției în interiorul diadei analitice, subliniând omniprezența subiectivității analistului. Într-un interviu acordat Bertei de Mola (IARPP Bookshelf –  vol 24, nr 1, feb 2025) Slochower explică:  

„Am propus, de asemenea, că analistul nu este singurul responsabil pentru holding: pacientul participă activ, chiar dacă inconștient, la crearea experienței de conținere. El face acest lucru punând între paranteze acele aspecte ale subiectivității analistului care ar perturba experiența holdingului. Prin „a pune între paranteze” înțeleg a pune între paranteze aspectele subiectivității disjunctive a cuiva, în loc să le reprime sau să le disocieze.

Sunt convinsă că acest lucru este esențial în lucrul cu unii (nu toți) dintre pacienții noștri; în special, cu cei care nu pot tolera cu ușurință diferența. Așadar, sugerez că holdingul nu este ceva ce analistul asigură pacientului, deoarece ambele părți se angajează în punerea între paranteze despre care vorbeam.

De asemenea, am dus mai departe modelul winnicottian prin extinderea conceptului de holding dincolo de domeniul dependenței și prin descrierea modalităților în care acesta poate fi util atunci când ne confruntăm cu multe alte stări afective dificile, narcisism, ură sau cruzime. Asigurăm holding pacienților dependenți în moduri care reflectă aspecte ale manierei în care ne îngrijim copiii. Similar, holdingul pacienților narcisici și a celor plini de ură, nu se deosebește de încercările noastre de a răspunde uneori copiilor noștri mai mari. De exemplu, în cazul pacienților narcisici care nu se pot implica, încercăm să îi „ținem în brațe” punându-ne între paranteze plictiseala, iritarea sau judecata, fără a ne retrage din relație și/sau fără să folosim interpretări care le-ar perturba excesiv experiența. În cazul pacienților plini la ură, acceptăm furia lor fără a riposta și fără a ne retrage. În toate aceste cazuri, facem tot posibilul să ne menținem subiectivitatea disjunctivă, rămânând în același timp o prezență vie în cabinet”.

O a doua parte a volumului atinge subiecte despre care lumea psihanalitică vorbește, dar pe care nu prea este dispusă să le analizeze. Autoarea pune sub semnul întrebării implicațiile contactelor sociale cu pacienții în afara cadrului analitic, a relațiilor de prietenie post-tratament dintre terapeut și pacient, atitudinea instituțiilor psihanalitice în fața încălcărilor de limite din partea analiștilor, respectiv problematicile depășirilor minore ale cadrului de lucru.

În același interviu acordat IARPP Bookshelf, autoarea subliniază că ”trebuie să aducem aceste probleme în discuție, să creăm spațiu pentru a vorbi despre ele cu curiozitate mai degrabă decât cu judecată, să explorăm aceste fenomene, și să creăm oportunități pentru recunoaștere și reparare…” ”Trebuie să purtăm, ca profesie, discuții care să ne adâncească înțelegerea dinamicilor care determină aceste încălcări și să ia în considerare semnificațiile lor dinamice, mai degrabă decât să le condamne pur și simplu”.

Scrisă cu profunzime, umor și sinceritate, cea de-a treia parte a volumului propune reflecției publicului travaliul autoarei în două direcții: (1) teoretizarea și invitația la elaborare asupra procesului de îmbătrânire al analiștilor, inclusiv importanța ritualurilor de doliu și de comemorare a persoanelor semnificative din viața acestora, respectiv, (2) importanța experienței de a scrie pe teme psihanalitice.    

Întreaga carte oglindește crezul autoarei și maniera în care s-a cristalizat identitatea profesională a acesteia de-alungul celor peste treizeci de ani de lucru ca analist. Îl amintesc, ca sursă de inspirație:

„Nu luați teoria prea în serios și faceți tot posibilul să rămâneți deschiși la limitele ei. Studiați, puneți întrebări, îndoiți-vă. Încercați să păstrați o poziție etică atunci când există posibilitatea să închideți ochii sau să cedați în fața dorinței. Mai presus de toate, puneți în practică acest ideal recunoscând în același timp imposibilitatea lui: înainte de a le oferi pacienților convingerile, regulile, dorințele și teoria dumneavoastră, încercați să le oferiți înțelepciunea și grija dumneavoastră”. 

Joyce Slochower – Psychoanalysis and the unspoken, Routledge, 2024