Despre psihanaliza relatională

În încercarea de a nuanța această perspectivă teoretică și clinică de lucru în psihoterapie, aștern pe hârtie câteva gânduri despre psihanaliza relațională și contextul apariției ei.

În societatea americană în anii 1970 – 1980, paradigmele heterosexiste în care era gândită dezvoltarea umană încep să fie puse sub semnul întrebării și iau avânt gândirea postmodernă, feminismul, studiile de gen. În același timp, societatea se confruntă cu efectele revenirii soldaților americani din răboaie duse pe alte meleaguri, cu diferențe culturale, rasiale și sexuale, și cu necesitatea construirii unui climat interpersonal care să conțină și să acomodeze tensiunile și diferențele dintre oameni.

Constructivismul, ca școală de gândire, susține faptul că toate experiențele umane sunt ambigue prin natura lor și că, fiecare dintre noi, ne construim pornind de la propriile noastre înțelegeri idiosincratice influențate de procesele noastre conștiente și inconștiente, și de modelele noastre de relaționare. Dacă această paradigmă este una pe care o considerăm validă, cum suntem oare influențați în dezvoltare, structurare psihică și funcționare, și cum influențăm la rândul nostru, sub toate aspectele menționate mai sus?

În psihanaliză, un grup eterogen de clinicieni formați în diverse școli de gândire teoretică (freudieni, kleinieni, postkleinieni, intersubiectiviști, adepți ai psihologiei sinelui) s-au surprins punându-și în același timp diverse întrebări ca ecou al acestor problematici și al reverberațiilor din cabinet. Izvorâte din libertate interioară și creativitate, răspunsurile lor au pus bazele unei poziții teoretice și clinice diferite, paradigma relațională, construită inițial ca o critică la adresa unor concepții clasice de lucru în psihanaliză.

Întrebările relaționalilor aveau legătură cu:

• Neutralitatea și abstinența analistului. Oare recomandările de lucru enunțate de Freud mai puteau fi păstrate? În ce măsură însoțirea terapeutică este posibilă dacă analistul își pune între paranteze subiectivitatea și se ascunde ca struțul, cu capul în nisip?
• Paradigma „terapeutului care știe”. Era realist să rămână de necontestat? Cum se putea susține, din moment ce analiștii, la rândul lor, provin din medii diferite, au experiențe de viață pe care le-au semnificat într-o manieră proprie, pot avea viziuni distincte despre felul în care se regăsesc și se raportează la teorie, sau la rolul deținut, ca analiști? Mai mult: poate susține cineva că știe totul despre propria minte, despre procesele sale conștiente și inconștiente, în așa fel încât să pretindă că știe (în mod obiectiv și de necontestat) și în relație cu cei pe care-i întâlnește în cabinet?
• „One person psychology” vs. „Two person psychology”. Cum influențează subiectivitatea analistului întâlnirea cu o altă subiectivitate? Cum aflăm despre ce din noi activează ce din celălalt, dacă nu punem sub lupa analitică și momentele de întâlnire din relația intersubiectivă din diada terapeutică? Care sunt implicațiile autodezvăluirii analistului în cabinet? Care este valoarea trecerilor la act în relația terapeutică?
• Suficiența modelului pulsiune – conflict intern. Oare este suficient să gândim problematica din cabinet în termenii modelului psihanalitic clasic? Avem nevoie de o altă paradigmă de lucru și de un model al conflictului care să integreze și viziunea intersubiectivă, adică nivelul relațiilor (conștiente și inconștiente) cu ceilalți?
• Conceptualizarea naturii minții și structurii psihismului. Ne mai putem rezuma la Se, Eu și Supraeu? Care este rolul atașamentului în structurarea psihismului? Cum ne influențează trauma? Sinele este cu adevărat coeziv, sau putem vorbi despre multiplicitatea sinelui?

Prin urmare, numitorii comuni în preocupările teoretice și clinice pentru psihoterapeuții orientați relațional au devenit: subiectivitatea analistului împreună cu aspectele legate de neutralitate, abstinență, și autodezvăluire; intersubiectivitatea și al treilea analitic; disocierea și problematica implicațiilor traumei, multiplicitatea sinelui; trecerile la act; problematica atașamentului, reglarea afectelor, relația cu corpul; aspecte legate de rasă, gen și sexualitate; multiculturalismul și implicațiile tuturor celor de mai sus asupra individului și a modului în care relaționeză cu cei din jur.

Cel mai important aspect pe care îl pune în centru psihanaliza relațională este legat de subiectivitatea analistului și măsura în care el poate fi cu adevărat neutru și abstinent, așa cum recomandase Freud. Concluzia la care s-a ajuns în paradigma relațională este că analist și pacient se implică unul pe altul pe multiple planuri în afara procesului conștient, și este corect să recunoaștem că, așa cum nici unul dintre noi nu ne cunoaștem pe deplin propriile minți, este firesc să nu fim pe de-antregul conștienți de ce se întâmplă în procesul analitic. Psihanalistul nu poate fi în poziția celui care știe, în așa fel încât să interpreteze corect sensul ascuns din spatele asociațiilor libere ale pacientului din fața sa. Deci, atât la nivel interpersonal cât și intrapsihic, întâlnirea din cabinet trebuie să reflecte atât punctul de vedere al pacientului cât și pe cel al analistului: doi oameni, două minți conștiente și inconștinete, două personalități distincte.

Mai mult, din perspectivă relațională, e imposibil pentru pacient și analist să-și înțeleagă pe deplin propriul rol și pe cel al celuilalt în proces, fără ca ambele puncte de vedere să existe și să fie puse în valoare. Deci focusul nu este asupra asocierii libere, ci mai degrabă asupra înțelegerii a ceea ce se întâmplă în câmpul interpersonal intersubiectiv, între procesele conștiente și inconștiente ale pacientului și analistului. Din acest motiv sunt importante multiplele forme ale trecerilor la act în diada analist pacient, felul în care ne putem uita la ele și maniera de a le înțelege. Ambii parteneri ai relației terapeutice, împreună, devin interpreți ai proceselor relaționale care se aștern în fața lor în diverse configurații de transfer și contratransfer.

În ceea ce privește natura minții și structura psihismului, majoritatea gânditorilor relaționali nu mai cred că mintea e organizată în jurul conflictelor pulsionale care influențează dezvoltarea umană. În schimb, ei recunosc influența atașamentului față de figurile semnificative care ne populează lumile interne și externe. În acest fel, atașamentul devine o forță motivațională care ne determină acțiunile și dă formă structurării psihice. Ne identificăm cu ceilalți semnificativi sau îi contestăm în moduri care ne amprentează structural.

Înainte să vorbim despre atașament și de formarea noastră la interiorul unui grup familial, este important să înțelegm că grupurile familiale sunt conținute în grupuri etnice care se integrează (mai mult sau mai puțin, conștient și inconștient, adaptativ sau dezadaptativ) în grupuri sociale mai ample. Influențele culturale nu pot fi ignorate, sunt printre cele care dau formă matricei sociale care conține întregul eșafodaj. Aceste influențe au amprente identitare asupra fiecăruia dintre noi, și vin să adauge, alături de identitatea de gen și problematicile legate de sexualitate, straturi noi de complexitate aspectelor constelate în cabinet.

Prin urmare, psihanaliștii relaționali rămân receptivi și curioși față de cine suntem, cum trăim și relaționăm în plan intern și extern, și individual și împreună, mai aproape de realitatea timpurilor în care trăim.